" Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi " Evanghelia Sfântului Ioan VIII:32

duminică, 6 iulie 2014

Copii Ghertrudei


Continuare la Povestea Ghertrudei ...
Inceputul asezarii nu a fost deloc usor. Au trebuit sa taie si sa defriseze copacii si tufele, ca sa transforme valea nu doar intr-un loc frumos ci si prietenos.
Dupa ce au curatat locul, primul lucru pe care l-au facut a fost sa traseze conturul temeliei bisericii, care urma sa fie asezata in centrul satului, pe cea mai ridicata portiune de teren.
Apoi au inceput sa-si injghebe niste adaposturi pentru ei si animalele lor.
Prima iarna a fost cea mai grea. Erau saraci, iar cel mai pretioase lucruri - era ca se aveau unii pe altii si pe Dumnezeu, iar acestea le erau suficient... si erau fericiti.
Asa se face ca in timpul lungilor seri de iarna, tot satul (care la data aceea era alcatuit doar din cate-va familii) se intalneau rand pe rand unii la altii, in jurul vetrei, depanand istorii, amintiri, povesti si facand planuri pentru urmatorul an - ce casa mai aveau de construit ce sura mai aveau de ridicat.
Incet, incet s-au cladit toate casele, iar Gherdealul a inceput sa arate ca toate celelalte sate sasesti ... ba chiar mai mandru. Ce nu a terminat Ghertruda au continuat  mai departe sa faca copii ei. Au ridicat si biserica. Munceau cu totii, inclusiv copii. Legenda spune ca tiglele de pe acoperisul bisericii au fost carate de femei, care-si impleteau parul asemenea unui cos, pentru a le transporta pana in varf, in siguranta.
Satul a prosperat astfel incat pe la 1520 a fost destul de puternic sa ridice si ziduri de aparare. Acum biserica inconjurata de ziduri si patru turnuri de aparare se inalta parca mai mandra spre cer, fiind un axis mundi care conecta toata suflarea satului la divinitate.
Proaspata biserica fortareata pe langa functia spirituala, oferea acum si protectie fizica impotriva navalitorilor. Asa se face ca atunci cand intonau in biserica imnul compus de Luther - Ein feste burg ist unser Gott (Cetat tare-i Dumnezeu), acuma parca avea alta rezonanta.
Biserica era sufletul comunitatii, cea in jurul cereia isi desfasurau existenta si care le marca   evenimentele importante ale zilei dar si ale vietii. Ea era cea din turnul careia se trimitea primul semnal in caz de pericol. Dar ea era si sursa de hrana. Aici probabil va trebui sa dau unele explicatii (din cate stiu in aproape toate comunitatile sasesti din Transilvania, sasii tineau o parte din provizii, in special slanina, intr-unul dintre turnurile de aparare sau chiar al bisericii, deoarece in caz de atac nu mai aveau timp sa isi ia provizii, iar ele erau deja la loc sigur. Traditia a ramas pana de curand). Biserica era cel mai sigur loc in caz de vremuri tulburi.
Aceste vremuri tulburi nu s-au lasat mult asteptate si nu au ocolit nici pe "copii" Ghertrudei.
Pe la 1590 o ceata de turci ataca comunitatea, care reuseste totusi sa se retraga in spatele zidurilor protectoare. In timpul asediului un destoinic arcas gherdelian reuseste sa il rapuna pe comandantul cetei de ieniceri. In ciuda acestui fapt osmanlaii reusesc sa escaladeze zidurile. Ca printr-o minune gherdelienii reusesc sa-si negocieze rascumpararea, in schimbul unei cantitati de aur, pe care insa nu o aveau. Trimit mesageri in satele vecine. Ajutorul vine chiar de la cel mai apropiat sat, Bruiu, care se ofera sa le dea cantitatea necesara de aur in schimbul cedarii terenurilor agricole si a pasunii (dinspre Bruiu) pentru un numar de ani.
Terenul nu este restituit dupa data stabilita, asa ca incepe un conflict care avea sa se continue cu un proces, procesul de 100 de ani, cel mai lung din istoria Transilvaniei, proces care avea sa ajunga pana la Viena.
Vremurile tulburi nu s-au oprit aici ci au continuat sa vina, fie printr-un incendiu devastator, fie prin deportari in Siberia sau colectivizare. In tot acest timp, gherdelenii au ramas cum au invatat de la mama lor, UNITI.
Asa se face ca atunci cand au putut sa emigreze spre alte zari, au emigrat cu totii, nemairamanand in sat aproape niciunul.
In urma lor au ramas doar casele (a se citi ruinele), cei care au plecat in cimitiri si turnul bisericii care inca vegheaza, ce-i drept putin aplecat de greutatea anilor.
Vegheaza, in raiul ... aproape gol, de la Gherdeal.

sa speram ca Va urma
si happyend-ul